Acum un an iesisem din spital si ma pregateam sa plec la Bucuresti pentru prima data. Important e ca alesesem sa traiesc si ca imi doream sa gasesc o cale prin care sa ma bucur de viata. Mi-as dori sa am si acum posibilitatea asta. Sa plec si sa ma prefac ca de fapt eu nu sunt eu.
     Inca ma gandesc in fiecare zi ca probabil nu am ales ce trebuia, si ca sunt incapabila. Sunt lenesa, delasatoare sunt tot ce nu ar trebui sa fiu.
     A trecut ceva timp de cand am renuntat la pastile pentru ca m-am simtit suficient de puternica
pentru a ma descurca de una singura. Nici asta nu cred ca a fost o decizie buna. Ce o sa fac acum?


    Pe unul din peretii din salon  erau scrise doua versuri dintr-o melodie :
 
                           " Deep inside you cry cry cry.
                             Don't let your hopes die die die."
   
    Era atat de greu sa nu plangi in locul ala. Probabil eram cea mai normala de acolo. Nu auzeam voci, nu plangeam isteric, nu tipam. Simtem doar un gol imens in piept, un fel de durere surda care mi se scurgea prin tot corpul. Personalul nu prea stia cum sa-mi vorbeasca, eram fata cu tentativa de suicid, apoi in ultimele zile, Alexandra. Se uitau la mine cu un amestec de mila si curiozitate, iar asta ma facea sa ma simt mai vulnerabila de fiecare data.
   Oarecum nu vroiam sa ies de acolo. Imi era frica de intrebarile celor de acasa. De ce? Fiecare mi-a spus ca daca as fi cautat as fi gasit ajutor la el. De fapt asta a fost pentru ei mult mai putin dureros decat ar fi fost adevarul in cazul in care ar fi reusit macar sa-l auda.


   

2 comentarii:

Zâna spunea...

ai citit "Veronica se hotaraste sa moara" de P.C?
daca nu,citeste-o:)

Trittico spunea...

Am citit-o deja demult. Nu prea se compara situatiile ..dar e carte frumoasa.

Trimiteți un comentariu

I'm happy, I'm carefree and I'm gay!
 

Design in CSS by TemplateWorld and sponsored by SmashingMagazine
Blogger Template created by Deluxe Templates