Mi-aş dori să nu fie atât de greu.

    Am impresia că în unele momentele nu mai reuşesc să comunic cu nimeni. E ca şi cum cinva mi-ar tăia dreptul la câteva guri de aer şi eu aş incerca să raman în viata neştiind că asta nu va dura pentru totdeauna.
   Sau ma simt ca un peşte pe uscat. Ce contează dacă voi fi aruncată din nou în apă? Spaima e mare. Poate că o dată şi o dată nu o să mă mai salveze nimeni şi nimic.
   Sunt rea pentru că nu-i înţeleg pe nici unul. De ce?

   Mi-am dat seama de ce îmi e atât de dor de Ionuţ. Pentru el am fost completă. Nu m-a văzut de jumătate. Îmi e dor de el pentru că el mi-a spus sincer că sunt frumoasă şi că mă vrea. Îmi e dor de el pentru că el m-a sărutat şi ma îmbraţisat. Ma lăsat să râd şi să plâng.
  Oare m-ar fi putut iubi?

   Tu nu ai înţeles cât m-ai ranit? Nu vreau să-mi pară rău că nu sunt aşa cum m-ai visat.
   Simt că-s o proastă.
   Mă enervează că nu o mai am la prieteni pe facebook! E ca şi cum ar fi hotarât că nu merit privilegiul astă. Mă enervează şi Andreea pentru că sare ca o leoaică pentru că am găsit-o pe Iulia pe google. Sunt puţin obsedată de tot ce nu cunosc! Şi?
   Da ştiu! Ştiuu şi înţeleg pe toată lumea. Dar cu mine cum rămâne? Sau asta nu-i o problemă? De fapt de ce ar fi? Alexandra? Cine-i Alexandra?
   Da bună întrebare nu-i aşa?


As vrea sa-mi sparg vitrina cu minciuni
Si-nchis apoi in rafturile goale,
Solemn ca-ntr-un ospiciu de nebuni
Sa-mi fac bilantul boalei ancestrale.
Falit, timid, umil si resemnat,
As vrea sa ma cunosc intai pe mine,
Si vechiul sfat al bunului Socrat
Sa-l scriu pe geamul noilor vitrine.
Si-asa, stapan pe tot ce este-al meu,
As vrea sa ma desfac de orice vina,
As vrea sa ies din geometria-n spatiu
A zambetelor binevoitoare.
Femeii ce-mi va spune “te iubesc”
As vrea sa-i smulg cuvintele din gura
Si buzele carnoase sa-i strivesc.